Plictiseala de Sarbatori

Stiu ca am mai scris despre asta acum un an, in aceeasi perioada, in aceleasi circumstante.
Asa ca revin, pentru ca pare a fi o stare ciclica, stare care eu stiu ca apare de obicei primavara si ii zice astenie.
Eu am astenie de sarbatori in pizda masii; sunt la fel de obosit, poate chiar mai mult, dupa un am agitat, plin de schimbari ca desagul mosului de cadouri.
Iarasi nu mai am chef de nimic, munca ma plictiseste la culme, astisfactia materiala nu ma mai...satisface, simt nevoia de ceva nou. Numai ca nu stiu unde sa gasesc acel ceva nou.
Se apropie Craciunul si eu nu am chef de nimic, de absolut nimic, imi vine sa tratez munca la cel mai neserios mod posibil, nu o fac pentru ca nu imi permit, simt sa imi bag pula in toate, nu o fac pentru ca nu sunt genul...am o stare de cacat.
Am ajuns sa ma bucur cand vad lumina soarelui, cand ies afara si respir aer curat, fara zgomot de servere bazaindu-mi in cap 8 ore de program, fara lumini de neon aruncanu-mi nisip in ochi, fara cacaturi corporatiste la care un am chef sa fac parte.
Sunt curios cu cata energie cosmica o sa ma incarce noul an, cu cata bucurie o sa imi tes planuri noi, cate asteptari o sa am de la mine si pe cate o sa le indeplinesc
Una peste alta a fost un an bun; si cu toate astea nu sunt multumit. Deloc. De ce pizda masii?
Incep din ce in ce mai mult sa ma incadrez in modelul mediocritatii.
Pe rand:
1. intotdeauna am desconsiderat oamenii cu burta. Acum am burta.
2. intotdeauna am dispretuit lipsa de activitate fizica si mi-a placut sportul. Acum ma bucur daca rezist o ora pe terenul de baschet, alerg o data sau de doua ori pe saptamana, iar atunci cand o fac sunt foarte mandru ca am reusit asa ceva.
3. m-am mutat in Bucuresti si cu gandul ca o sa fiu mai aproape de munte..o pula, n-am ajuns nici macar odata.
4. mai bag niste mailuri 10 minute si revin.
5. am revenit. Am mai facut niste mailuri. Super. Sper sa ajute la statistici, reevaluare si renegociere. Super. Lifetime goal (nu mai rade Vlad).
6. am primit cadou un rucsac sa ma duc la munte cu el. Lol. Sunt curios daca o sa o fac si pe asta. Pula mea
8. nu am fost la sala decat o singura data in astea 9 luni, si am crezut ca mor transpirand si gafaind. Asta in conditiile in care mie chiar imi place sa intru pe saltea si sa practic.
8. cred ca am multe de adaugat da m-am plictisit pana si sa tastez. Emo style!!

PS: sugi pula bai Vlad!!

Se presupune ca randurile astea ma ajuta sa refulez si sa dau de pamant cu frustrarile mele. Geez!

Poveste

Povestea de mai jos e inceputa acum ceva timp si neterminata; uitata undeva prin fisierele compului a fost cel mai probabil stearsa si uitata. Asa ca....va trebui sa o rescriu din memorie, in felul asta pierzandu-si din naturaletea de atunci.


Se facuse deja dimineata si Milk inca nu se trezise. Bunicii radeau in timp ce pregateau micul- dejun:
- Uita- te la el, e deja 9 si el inca nu e treaz. Ce figura! Ma duc sa il trezesc
- Da' lasa-l draga in pace sa se bucure de vacanta. Mai daca nu esti si tu culmea.
- Draga, una si cu una fac doua. Trebuie sa se trezeasca. Intr-o ora plecam la pescuit. Si stii cat nu imi place sa plec asa tarziu.

Si bunicul il trezi pe Milk asa cum o facea in fiecare dimineata: incet si cu grija.
Bineinteles ca a durat destul pana Milk si-a facut curaj sa se ridice din pat si sa isi manance iarba proaspata.

Iarba proaspata?! Da, iarba proaspata, asta mananca MIlk la micul- dejun.
Vedeti voi, Milk este un...unicorn. Da, un unicorn adevarat, printre ultimii care au mai ramas in viata. Si bunicii lui sunt de asemenea tot unicorni, formeaza o adevarata familie.

Si au plecat la pescuit. Milk si bunicul lui. De fapt nu se poate zice ca au plecat, atata timp cat raul era in spatele curtii. Si nu se poate zice ca pescuiau atata timp cat unicornii nu mananca pesti.
Vedeti voi, unicornii nu pescuiesc la fel ca noi , oamenii. De fapt noi, oamenii, nu pescuim ca ei, daca e sa gandim cronologic.
Demult, dar foarte demult, cand inca oamenii locuiau alaturi de unicorni, cand unicornii inca mai aveau incredere in oameni, unicornii i-au invatat pe oameni sa pescuiasca. Da, asa e, noi stim sa pescuim de la unicorni; ei ne-au invatat.
Ma rog, ca sa fac povestea scurta, unicornii considerau pescuitul ca o forma superioara de relaxare: ideea era sa iei un bat, sa il bagi in balta si sa uiti de tine cat mai mult timp. Daca reuseai sa faci asta, atunci batul inceta sa se mai miste in apa si pestii nu se mai speriau si se apropiau. Cam la fel ca si azi, dupa cum vedeti.
Numai ca oamenii, deoarece inteleg mai greu rostul pescuitului si pentru ca ei considera ca e o pierdere de vreme (ma rog, unii dintre ei) sa stai cu batu'-n balta si sa nu faci nimic altceva, au adaugat si un scop practic pescuitului: potolirea foamei.
Si uite asa am ajuns noi sa pescuim.

Dar sa ma intorc la Milk si bunicul lui. Ii lasasem pe malul apei, pescuind.
Bunicul ca un pescar cu experienta ce era, puse batul in balta si se pierdu in negura gandurilor sale.
Milk, ca un manz neastamparat ce era, nu reusea sa se concentreze. Se vedea ca nu ii arde lui de pescuit si ca alte ganduri il preocupa. Se foi ce se foi, se astmpara un timp, sa nu se supere bunica-su pe el si dupa aia incepu sa se foiasca din nou.
Dupa un timp care lui i se paru o eternitate isi facu putin curaj si il atinse pe bunicul lui pe umar.
- Bunicule! bunicule, ma auzi?
- Da Milk, te aud, ce s-a intamplat?
- Bunicule, eu m-am plictisit, nu imi place sa pescuiesc.
- Dar Milk, nu au trecut decat 5 minute. Tine minte, nu o sa ajungi niciodata un unicorn de seama daca nu o sa reusesti sa aduci pestii langa tine. Nu e usor, dar e un lucru pe care trebuie sa il inveti. Esti unicorn, asta e menirea ta, sa aduci linistea in jurul tau.
- Dar bunicule, mie nu imi sta gandul la pecuit acum. Stiu ca trebuie sa invat si asta, dar...
- Dar ce mai prichindele?
- Bunicule, eu vreau sa vorbesc cu tine. Si vreau sa vorbesc serios, ca de la unicorn la unicorn, nu ca de la unicron la prichindel.
- Bine mai prichin...scuze..Ce te framanta?
- Bunicule, tii minte ca tu mi-ai zis odata ca eu sunt special si ca nu sunt la fel ca ceilalti unicorni; ei bine, eu as vrea sa fiu ca ei.
- Pai bine mai Milk, de ce ai vrea tu sa fii ca ei?
- E foarte simplu. Ei au mama si tata si au si bunici. Tatii lor ii duc in padure, fac o gramada de chestii interesante impreuna. Eu nu am nici mama nici tata.
Unde sunt mama si tata?
- Off, stiam ca o sa vina si ziua asta. Stiu ca ti-e greu fara parinti si eu si bunica ta am incarcat mereu sa le suplinim absenta.
- Stiu bunicule, si mai stiu ca nu v-a fost usor tot timpul.
- Nu ne-a usor, dar am facut-o cu atat placere.Ai crescut asa mare, si asa de repede. Parca mai ieri venea taica-tu si ni te aducea. Erai asa mic, Milk, o mogaldeata cu patru picioare, si nechezai asa dulce.
- Da bunicule, dar tot nu imi spui..unde sunt mama si tata?
- Nepoate, asta o sa discutam acasa, acum hai sa mai pescuim putin.
.......................................................................................................................................
-

de pe hi5 citire...

Fiecare zi e buna ca sa retusezi ceva. Totul se intampla repede. Alarma telefonului care suna abrutizant. Minutele la baie cu apa curgand in suvoi rece, cu carnea obosita si ochii ce refuza sa se priveasca in oglinda apoi hainele imbracate pe rand, radioul pe care il suport cam un minut fiindca e la fel de zgomotos pe cat de linistita mi-as dori sa fie ziua asta. Un pahar cu suc de caise, o felie de paine prajita parerea de rau pentru cafeaua pe care nici azi n-am vreme s-o beau acasa;, sa ma traga incet din bratele noptii. Imi fac curaj si ma duc din nou in baie; mai am cateva minute. Ma uit la mine cu indrazneala, imi aranjez parul si imi dau cu o picatura de parfum, cu bucuria ieftina ca ieri mi-am mai luat o camasa scumpa cu care o sa fac impresie azi la serviciu. Masca e pusa sunt gata sa plec. Dupa ce las in urma mea usa blocului, care se inchide cu un scartait brusc, totul se opreste pentru o fractiune de secunda;. Secunda aceea ca un declic, in care te conectezi la lumea exterioara Aerul tare al diminetii senine; gardul viu, incremenit in amintirea noptii; o frunza ingalbenita devreme, care cade cu incetinitorul si care-mi va contine intreaga zi. autobuzul ce trece cu zgomotul lui caracteristic, atat de aproape de trotuar; o mare de oameni,si nici unul nu are timp sa vada cum viata parca fuge din jurul nostru, fuge din noi si fiecare dimineata e cu o dimineata mai putin Nici eu n-am timp; traversez si ma urc in masina. Dau buna dimineata soferului si deschid o carte; e modul cel mai simplu si cel mai iluzoriu sa ma scufund in mine, in jumatatea de ora de drum pana la cele opt ore insipide din slujba mea de zi. Alerg prin oras tras de cai invizibili intr-o caleasca de aur fad, invechit ca amintirile fara griji ale copilariei. si mai am vreo jumatate de ora sa ma mint ca azi o sa fiu in regula Din cand in cand ridic privirea si ma uit pe strada in viteza masinii. Oameni? atatia oameni care nu-mi spun nimic; ma agat de ei si azi ca intr-un joc pe care stii ca-l pierzi dar continui sa-l joci cu o incapatanare fascinanta Sunt amortita intre voi, dragii mei la kilometri lumina distanta de mine si totusi destul de aproape ca sa respir din falfaitul aripilor voastre si sa ma bucur ca mai traiesc o zi. Si nici azi n-o sa fiu rea, rebela, rapace, revoltata, asa cum mi-as dori sa fiu cateodata ...sunt din nou doar o chestie ce respira. placida Ghearele fricii pe care le-am ascutit pe propriul suflet azi noapte - in patul meu ce se zvarcoleste de la sine, azi le-am pierdut. Telefoanele suna intr-una si eu imi vand sufletul cu zambetul pe buze. Orele trec si momentele de luciditate se subtiaza cand ma uit prostita in calendar. Patru fara cinci. Trebuie sa fii somer, intretinut, bogatas sau inka student ca sa nu te bucure momentul asta special cand sarbatoresti sfarsitul orelor de program. Pana maine. Cand voi astepta din nou sa se faca patru fara cinci. Singura sarbatoare care se intampla in fiecare zi.

imi vine sa pot plange..

Imi vine sa vin sa-ti povestesc toate astea. Dar e asa de tarziu...ca mai bine impaturesc paginile stoarse ale povestii mele,ii pun un dop de pluta acoperit cu ceara de la ultima lumanare ramasa aprinsa si ti-l trimit pe un rau pe care o sa-l fac saa curga spre tine.

Litera cu litera....

Bucuresti, Bucuresti, oras plin de vise

Am plecat de acasa intr-o duminica dimineata. Afara ploua marunt si insistent, de parca ar fi vrut sa ma goneasca din orasul in care crescusem, devenisem. E ciudat cum in momente dintr-astea ale vietii, incerci sa captezi toate senzatiile, sa le iei cu tine in suflet si sa le tii acolo pentru cand o sa iti fie greu. Mi-am luat la revedere de la mama, de la tata, cu limpezime a gandurilor de care nu ma credeam in stare; bine, acuma nici nu m-as fi vazut plangand, dar macar acolo, sa mi se citeasca ceva, o emotie pe fata. Sau poate ca nu mi-am date eu seama si intr-adevar aratam emotionat. Momentul greu a fost insa in gara. Sa-mi iau la revedere de la Cristina, asta a fost intr-adevar greu; imi venea sa ma dau jos din tren si sa dau la o parte toate planurile si visele pe care le creasem mai intai singur si apoi, dupa ce a aparut ea, impreuna.
Plecarea la Bucuresti, o vad acum ca pe un moft. Ceva ce vroiam neaparat sa fac pentru a imi dovedi ca sunt in stare sa produc o schimbare majora in viata mea. Am cateodata impresia ca noi, oamenii suntem ca sangele: la o perioada determinata de cine stie cine, cine stie cand, trebuie sa ne improspatam. Urmam, se pare, anumite cicluri in viata, pe care nu suntem in stare sa le rupem, sa evadam din ele, ca in “Iona” de Sorescu. In casti se aude acum “Low man’s lyric ”. Oarecum potrivit cu starea de spirit care ma domina si ma anima totodata. Dar vorbeam de cicluri, de plecarea mea la Bucuresti.
Eu, baiat de provincie, incerc sa demonstrez ceva. Sa demonstrez ca nu mai am o varsta la care am nevoie de caldura caminului parintesc, ca pot si vreau sa ma descurc fara sa alerg ca in copilarie, dupa ce imi juleam genunchii la fotbal, sa plang in bratele mamei.
Vreau sa imi demonstrez ca oricare or sa fie greutatile de care o sa ma lovesc de acum incolo, o sa reusesc sa ma ridic fara sa plang si sa continuu joaca.
Ma rog, chestii baietesti, posibil viitoare barbatesti. Azi, duminica mai am cateva ore de copilarit la modul grosier; de maine incepe fotbalul adevarat, cu injuraturi si faulturi tari, cu arbitri posibil corupti, sau orbi (voit au ba) in fata ei, cu brichete aruncate de catre cei care nu au nimic de castigat din lupta mea, dar vor doar sa faca rau.
Si eu o sa trebuiasca sa ma ridic de jos dupa un fault tare, sa ma sterg pe fata fara sa se citeasca nimic, sa nu contest deciziile care nu pot fi schimbate, sa ma lupt pentru fiecare metru patrat de teren iar la sfarsitul partidei sa ies daca nu invingator, which would be perfect, macar cu constiinta impacata ca am dat tot ce aveam mai bun din mine.
Stiu de ce o fac; pentru ca daca as fi stat in Galati, ambitiile mele nu ar fi capatat niciodata contur, si cu timpul s-ar fi transformat in frustrari. O sa fie greu la inceput, poate ca infernal de greu, lucrul asta ma sperie tare de tot, dar am rabdare. Am invatat de la viata ca toate trec, chiar si timpul, ma ales timpul. Acum sunt in tren, scriu, si astept sa iau viata in piept. Odata cu primul pas facut pe peronul din Biucuresti, viata mea se schimba radical; colegi de camera care pana acum mi-au fost cei mai buni prieteni, si cu care o sa trebuiasca sa invat sa comunic si altfel decat ca intre prieteni. Un oras despre care nu stiu mai nimic, un loc de munca despre care cred ca o sa ma multumeasca pe urmatorii 3 ani. Iar peste 3 ani o sa vad daca pozitia o sa ma frustreze sau o sa ma ajute in planurile de viitor. Asta o sa ramana de vazut. Trebuie sa nu uit niciodata care imi este lungul nasului; nu vreau sa ma subestimez, stiu ca pot si sunt in stare de foarte multe, dar nici nu vreau sa ajung intr-o pozitie in care sa uit de unde am plecat. Nu vreau sa ma trezesc intr-o buna zi si sa observ ca am ajuns pe o treapta sociala superioara, ca din punct de vedere material sunt mai mult decat multumit, dar viata trece pe langa mine pentru ca eu uit sa o traiesc.
Vreau sa imi permit sa plec in vacanta in Pacific, de exemplu, dar sa aleg sa plec in Vama Veche, pentru ca acolo o sa ma simt mai bine, printre miros de bautura si voma, zgomote de rock si oameni beti filosofand despre toate nimicurile vietii. Nu pe o plaja alba, asezat confortabil pe un sezlong, bandu-mi cocktailul fara gust doar pentru ca pozitia mea sociala o cere. De asta imi este frica, de minciuna ascunsa atat de bine in spatele confortului si delasarii, comoditatii pe care o aduce banul. Intr-un cuvant nu vreau sa ma schimb.

looking forward

Ieri ma intorceam de la Bucuresti cu trenul. Accelerate noi, comfortul cam acelasi in schimb. IN fine, nu despre asta este vorba. E vorba de oamenii pe care ii intalnesti in tren. Eu intotdeauna am dat peste oameni interesant de privit si cateodata ascultat.
Locul meu e la geam, pe partea stanga. In fata mea, un cuplu la vreo 65-70 de ani amandoi. El, genul de om care trece prin viata cu zambetul pe buze, parand ca nimic nu il afecteaza. Fata luminoasa, privire la fel, ce mai, un om care a imbatranit frumos. Ea, sotia lui, o femeie care probabil ca tanara a fost frumoasa, (nu am reusit niciodata sa imi imaginez cum au aratat oamenii), ochii mari albastri, privirea in schimb un pic cam rautacioasa. Cam asta a fost prima impresie despre ei.
Alaturi de mine o domnisoara frumusica, undeva la 20-22 de ani, ochi albastri si ea, casti in urechi (cum altfel), ni vede n-aude...ma rog.....oameni...
Undeva in spatele meu, o mama cu 2 copii, mai tarziu aveam sa aflu ca e o fata de vreo 5 anisori si inca una de vreo 2.....zic eu. Copii fac incontinuu galagie, de copii, plang rad, tipa..mai ales tipa!.....ma rog...usual childish stuff.
In dreapta mea, pe bancheta de vizavi doar 2 persoane, un el si o ea. Fara nici o legatura, nu se cunosc, doar ca intamplarea i-a adus fata in fata. Intamplarea se numeste bineinteles tanti de la ghiseu care le-a dat bilete. Amandoi trecuti de a doau tinerete...ea vreo 55 de ani, el sa zic vreo....50...Ea genul de persoana care vorbeste incontinuu, el genul de persoana pe care daca il starnesti la discutie, nu risti sa vorbesti singur; daca nu il starnesti nu incepe el conversatia...
Calatoria a durat de la 13.30 la 17.16...ruta Bucuresti- Galati.
Primele sunete care s-au auzit au fost ale celor doi copilasi....tipete si rasete..tipete mai mult din partea mamei, cam tanara sa fie in stare sa creasca 2 copii dupa parerea mea..dar ma rog...mai potoliti-va, mai nu aveti voie sa faceti aia, mai stai intr-un loc ca te pocnesc, mai nu auzi???...poc!..ti-am zis ca te pocnesc.
Doamna din fata mea cam stramba din nas..de fapt are o expresie a fetei de parca ceva nu i-ar fi convenit totta viata si rictusul respectiv s-a imprimat si a devenit o marca a personalitatii ei. Domnul, sotul, o potoleste discret, el e genul "lasa mai, sunt copii, e normal sa tipe". Doamnei tot nu ii convine, ar dori putina liniste, dar e destulde diplomata incat sa nu tipe la copii, si destul de iritata ca sa stranga in continuare din buze. El, sotul, e in continuare cu zambetul de buze.
Domnisoara de langa mine e impasibila in continuare.

Alaturi, pe banca de vizavi, a inceput conversatia. Nu stiu cum, nu stiu cand, dar discuta de mama focului...Ea intreaba, el raspunde... Asa aflu ca a fost tehnician veterinar in Insula Mare a Brailei, ca nu prea stie ce inseamna tehnician veterinar, si ca e la pensie pe caz de boala....diabet....De la atata carne trag eu concluzia repede.... I-a scazut glicemia mancand doar peste fiert cu mamaliga...interesting....
Ea e brusc interesata cand aude de veterinar....Si adica te ocupai cu animalele, nu?...
Da, cu animalele...I-a spune-mi mie(brusc il tutuieste, probabil ca se simte apropiata foarte mult de el, acum ca stie atatea), eu am un canish acasa, s-a taiat, nu stiu, lo fo lovit careva, vreo masina, nu stiu...ce are?
Brusc intrebarea mi se pare stupida...
Raspunsul vine sec: pai de unde sa stiu eu?
Pai dumneata nu esti veterinar?(se observa trecerea la politete...ea isi da seama ca el ar putea sa ii fie de ajutor si incearca sa il perie)
Tehnician veterinar
Pai da, si i-am pus eu acolo la taietura un pansament, l-am dat cu niste spirt..Da nush ce are ca schioapata si nu isi mai simte piciorul. Ce o fi avand? Sa ii fi atins vreun nerv?
Depinde, poate ca l-ati strans prea tare cu fasa(smart zic eu, se pricepe doctorasul)
NU, nu l-am strans, da i-a ramas o gaura acolo si nu isi simte piciorul. Eu zic ca i-a atins vreun nerv, sigur, iti zic eu(clar a ajuns la o concluzie si fara el, nu mai e nevoie de politete si doar il cunoaste de acum)
Nu stiu ce sa zic, e posibil, poate o fi vreo infectie, astea se raspandesc si io fi atins osul.
NU, n-are infectie, n-auzi ca l-am dat cu spirt si i-am pus pansament?...Doar ca are o gaura si nu isi simte piciorul, ce o fi avand?
Incep sa motai, mi-e si somn sunt si obosit si nici nu prea am ce face...Atipesc vreo 20 de minute.

Ma trezeste telefonul..E Cristina.. Cand revin, constat ca discutia se terminase intre cei doi. Au atipit amandoi>Thank you God!. Ma pun in situatia lui si imi imaginez ce as fi facut daca m-ar fi abordat un asemenea stres de persoana. Probabil ca i-as fi dat reject cat mai repede.
Intre timp, a inceput discutia in spatele meu.. Copiii sunt din ce in ce mai obraznici si fac galagie. Intra in discutie o femeie, babysitter in Italia, venita in Romania cu niste treburi la ambasada....


O sa revin cand o sa imi revina si cheful de scris

ictis- plictis

ora 7.43 seara....ma plictisesc de innebunesc..inca o seara delicioasa in sanul eternei si fascinantei echipe Proctomed..da..exact muncesc la o clinica proctologica..ain't life great?..o yes it is!

DA..si ma plictisesc intr-un asa hal ca imi vine sa imi dau demisia, sa ma duc acasa, sa ma asez in pat si sa dorm vreo...mai exact pana la revelion, sa ma trezesc, sa mananc putin, sa beau putin, sa o pup pe Cristina, si sa astept dimineata sa inceapa concediu
Si atunci sa vezi ce tare..distractie frate...super tare....plimbari, somnic, mancarica..de fapt nu stiu cum o sa ma distrez..momentan ma plictisesc asa tare ca incep sa imi pun intrebari de genul "asa o sa ma plictisesc toata viata?"..dati-mi bah de munca, ca nu imi place sa stau degeaba si sa ma plictisesc...
Maine vreau sa rezolv treaba cu calculatorul Cristinei, sa aiba si ea calculator si sa purtam discutii interminabile pe mess!...ca in vremurile cand nu eram impreuna.
Tot maine vreau sa ma trezesc dimineata si sa vad si restul de episoade din seria a 3a din Friends, cel mai fenomenal serial care a existat vreodata, alaturi de Seinfeld.
Speaking of which, trebuie sa gasesc cumva si tot Seinfeldu sa il pun pe dvduri...sa il am

Memorii

"A fost o seara de calvar, si nu imi mai amintesc despre ea decat un singur lucru. La un moment dat, dupa ce toata lumea adormise, am plecat...si pasii m-au purtat catre scarile de pe faleza, unde am ramas privind in gol, cu valurile spumegandu-mi la picioare. Vuietul apei era ca un cantec de jale. Mi se parea ca vad dedesubt de suprafata tuturor lucrurilor o cruzime pe are nu o stiam acolo...
Oare cursul vietii mele chiar se fransese pentru totdeauna? Am scos din maneca batista Presedintelui, pe care o luasem cu mine in asternut ca sa ma aline pentru o ultima data. Mi-am sters fata cu ea, apoi am lasat-o sa fluture in vant. Ma preagateam s-o lasa sa zboare in intuneric, cand mi-am adus aminte de tablitele mortuare pe care domnul Tanaka mi le trimisese cu ani in urma. Intotdeauna trebuie sa pastram ceva care sa ne aminteasca de cei care ne-au parasit."

Randurile de mai sus sunt desprinse din "Memoriile unei gheise";dar ma regasesc in ele atat de mult...
E greu sa ii uitam pe cei la care tinem..fie pentru ca ne-au ranit, fie pentru ca i-am ranit. Fie pentru ca le-am inselat asteptarile, fie pentru ca asteptarile ne-au fost inselate.
Dar daca ii uitam, suntem pasibili sa comitem una din cele mai mari greseli pe care le poate face un om....uitandu-ti trecutul, uiti greselile pe care le-ai facut. Si daca le uiti, sunt sanse mari ca sa le repeti. Citeam de curand blogul unei cunostinte...citez din memorie:"it's time to choose between right and...easy".
Nu stiu daca ii apartin cuvintele..nu ma intereseaza. Ideea e ca putem alege calea usoara..dar aproape intotdeauna calea usoara nu e si cea corecta..si daca e corecta...nu inveti nimic din ea..
Viata e ca o materie la scoala...Daca nu inveti mai intai sa faci bastonase, nu ai cum sa scrii mai tarziu frumos..nu ai cum sa faci caligrafie.
Mai nou, un prieten....tradat in dragoste..etc..usual stuff...adik nu usual..da ceva de care te lovesti mereu...si de care multi s-au lovit.
A suferit, a suferit mult...si cantitativ, si calitativ...Poate ca i-a trecut, poate ca nu o sa ii treaca niciodata...Ideea e ca a uitat cat a suferit..si mai rau..a uitat de ce a suferit...Iar daca nu a uitat...atunci rusine lui ca se comporta astfel...Intr-un cuvant, incearca sa trateze persoanele de sex opus cu aceeasi atitudine si in acelasi mod in care a fost tratat el odata...

NU e bine sa ne uitam trecutul..face parte din noi..cu cat incercam sa ne rupem de el, sa il negam, cu atat mai tare ne izbeste..ca petalele unei flori carnivore...cu cat se zbate musca mai tare sa scape, cu atat mai rau se lipeste de respectiva floare(ma rog, cam naspa comparatia).

Nu stiu ce sa scriu in incheiere..asa ca ..gata..atat am avut de zis

Pentru Cristina

Visez un nor inalt
Plin cu fulgi de cenusa,
Ce cad peste idei subintelese
Ascunse in vorbe fara miez.


Visez mirosuri plapande,
Mirosuri de cuvinte
Ce-aduc a flori de primavara,
suave ca o domnisoara.


Visez un nor, visez mirosuri
Ascunse sus in cer
Dupa un colt de ploaie rece,
ce ma uda.

Poeziile astea doua sunt scrise acum multi ani(6- 7), asa ca e de inteles stilul mai mult decat pesimist in care sunt scrise...eu unu' asa cred, ca e de inteles; acuma na!...asta e.
Sooo....here we go!




1.
Sunt un suflet trist,
In noaptea neagra goala,
Neinteles de nimeni, de nimic,
Ma indrept spre eternul nesfarsit.


Sunt o inchisoare goala,
O cresa pustie,
Nonsensuri cu inteles,
Paradoxuri nesfarsite.


Sunt o camera alba,
Cu scaune far' de-un picior
Desperecheate si luate
Dintr- un pod gol.


Sunt o frunza- n copac
Vara tot rad, toamna tot cad,
Ca o aripa beteaga
De pasare calatoare.


Sunt tot si sunt nimic
Rad, plang si tip
Fulg batut de vant
Vreau sa m-odihnesc pe pamant.



2.
Scriu cu sange nemuritor
Despre lacrimi ce cad
Intr-un suflet gol de copil;
Si se-aude ecoul.


Scriu despre viata ce trece,
Imagini dintr-o fereastra de tren,
La urmatoarea cobor ca sa mor;
Si s-aude ecoul din gol.


Scriu despre mine si sufletul meu
Suflet rece de copil aberând
Ce-i susura limba un gângurit dulce;
Ecoul din sufletul gol de copil.

Tu, care imi asculti tacerea, ascunsa in vorbe de duh.

Tu, care imi mangai visele cu atingeri usoare.

Tu, ce privesti cum tresar si m-alint fara rost.

Stii tu oare ca in tacere e-ascunsa iubirea?

Stii tu oare ca visele-mi sunt ganduri zadarnice,

Pasari ce zboara spre locuri mai bune?

De ce stii ce vreau sa iti spun, chiar daca tac?

De ce stii sa m-alinti chiar daca nu merit?

Cum de ma stii, fara ca eu sa stiu ca ma stii?